Am scris aici detalii despre cazare, traseu, vreme, ce am mâncat și băut bun în Turcia. 

În noaptea de 22 august ne-am pus frumos la drum pentru cei aproape 650 km și cele 8 – 9 ore de condus ce despart Bucureștiul de Istanbul. Bine, s-au dovedit a fi vreo 15 ore, căci ne-am mai oprit, ne-am mai rătăcit, am mai dormit. Chiar am oprit într-o parcare de TIR-uri situată într-un câmp, în Bulgaria, când încă nu era lumină afară. Ne era tare somn și am dormit aici vreo oră. Deși am auzit diverse povești despre pericolele Bulgariei, până acum noi nu am pățit nimic. Sperăm ca situația să rămână așa.

Am ajuns după amiaza, traficul nu s-a dezmințit și a fost pe atât de haotic pe cât se zvonea. Mai ales că noi am ajuns în jur de 18:30 și cred că era cu atât mai aglomerat. Dar nu prea ne grăbeam, așa că am așteptat frumos, încolonați, să ajungem la destinație.

Now it’s Istanbul, not Constantinople […]
Now it’s Turkish delight on a moonlit night

Rezervasem hostelul de acasă deja, căci voiam să nu ne mișcăm prea tare cu mașina și știam că vom ajunge destul de târziu. Am stat la Taksim Safe House (50 eur / noapte), care ne-a plăcut tare – oameni prietenoși, tineri, camere micuțe, dar simpatice, foarte aproape de piața Taksim, dar ferit cumva de agitația și nebunia zonei.

Istanbul este un oraș fascinant și unic în lume. Pe lângă faptul că se află pe două continente, a fost, consecutiv, capitală pentru două imperii mari – roman și otoman. Asta a făcut să existe aici o grămadă de atracții, de la faimoasa biserică bizantină Hagia Sofia, la nu mai puțin cunoscutul palat Topkapi sau moscheile otomane cu minaretele și domurile lor. Deși nu mai este capitala țării, orașul mi-a părut mult mai vibrant și mai activ decât Ankara.

Galata Tower

Deci, am ajuns, am parcat, am luat camera în primire, ne-am instalat și am plecat la explorat. Prima oprire – Galata Tower, situat la o distanță pe care o putem parcurge lejer pe jos. Turnul ăsta a fost construit în anul 1349. Și a avut numeroase funcții de-alungul timpului: a găzduit celule pentru prizonieri, a fost punct de observație pentru incendii  sau chiar rampă de lansare pentru cei mai inventivi, ce voiau să testeze aparatele de zbor pe care le construiau.

Acum găzduiește un restaurant fancy, cu draperii roșii și fețe de masă albe, genul ăla de loc unde eu nu știu niciodată ce să fac cu mâinile. După ce am așteptat câteva minute bune la coadă, timp în care eu am vizitat magazinașele din jur, am mâncat niște înghețată și am admirat tehnica impecabilă de făcut ciubucuri a unui domn pe care curând l-a alungat poliția, Răzvan a stat cuminte la coadă până ne-a venit rândul. Am urcat cu liftul cei 61 de m, însă am dezertat de plutonul nostru și am coborât pe scări (am fi și urcat așa dacă știam că există această opțiune). Priveliștea de sus este impresionantă. Poți să vezi o panoramă a întregului oraș sau poți să arunci o privire cuprinzătoare către Marea Marmara sau Cornul de Aur. Pentru a intra în turn a existat și o taxă de aproximativ 3 euro.

Galata Bridge

De aici am plecat către Galata Bridge – primul pod care a străbătut Cornul de Aur. A fost finalizat în 1845. Mă întreb până atunci cum or fi trecut, doar cu bărcile? De la terminarea lui a fost renovat de vreo 3 ori, până a ajuns la forma de acum. Deși se spune că variantei din zilele noastre îi cam lipsește grația de altădată, locația minunată și meritul de a lega cele două părți ale orașului, compensează absența brizbrizurilor arhitecturale. De fiecare parte a podului există două pasarele pentru pietoni, situate la nivelul apei. Sunt populate de multe-multe restaurante și cafenele cu priveliști superbe și preparate care trezesc pofticiosul din mine.

Răzvan promite să mâncăm ceva bun–bun, să nu mă avânt așa, deodată. Fish kebab – îi spune el. Este, de fapt, un fish sandwich și toată zona asta a podului este plină de grătarele pescarilor care prepară minunățiile astea. “Luăm unul, că poate nu îți place. Sau poate mai mâncăm altceva după. “Bineeee! Vrem și noi unul! Da, să fie cu ceapă. Da, aruncați și niște suc de lămâie și un praf de chili, n-are nimic că sticluțele alea îs murdare”. Și după prima mușcătură am decis – eu nu voi mai mânca vreodată altceva. ,,De ce ai zis să luăm doar unul? De ce, de ce?? Mai vreau 3!”

Peștele proaspăt, gătit pe loc, aroma de grătar și mirodeniile alea adăugate parcă au fost toate create special să se întâlnească în preparatul ăsta absolut delicios. Am revenit în fiecare dintre cele 3 zile în zona podului pentru acest pește în pâine. Apoi l-am căutat peste tot pe unde am mers, deși nu am mai găsit nimic asemănător.

Restul serii l-am petrecut în zona Taksim având sentimentul că ne aflăm în mijlocul unui festival, deși nimic anume nu era organizat – foarte aglomerat, plin de viață, foarte multă lume, turiști, localnici, străini adoptați de oraș, personaje dubioase care te invitau în tot felul de baruri, vânzători ghiduși de înghețată, jucării luminoase înălțate către cer pentru a face copiii să le ceară insistent, muzici unduitoare venite din cine știe ce dugheană. Toate astea se amestecă și formează un vacarm organizat. Traversăm zona și ne îndreptăm către hotel, mâine e zi grea cu palate și moschei.

Yeni Cami Eminonu

A doua zi respect legământul făcut și mai mergem o dată până la pod ca să mănânc bunătatea de pește în pâine. Și, dacă tot suntem aici, hai, să traversăm și până la moscheea aia ce se vede peste apă. Aflăm că este vorba de moscheea Yeni Cami sau “noua moschee”, situată în cartierul Eminonu. Îmi învelesc capul în nelipsita eșarfă, ne descălțăm și intrăm.

Sentimentul este foarte ciudat – deși e vorba de doar câțiva pași, parcă treci în altă lume. În moschee este liniște, calm, te temi să nu faci ceva nepotrivit (să dărâmi ceva sau să sune vreun telefon, cum mie mi se întâmpla des). Totul pare plin de pace, înăuntru sunt doar câțiva oameni, care par cufundați în procesul lor de deconectare. E o lumină caldă și difuză, iar tavanul este împodobit cu mozaicuri. Realizez că-i prima dată când intru într-o moschee. Aș putea să stau mult așa, aici – dar vocea rațiunii, întruchipată de Razvan pe care nu îl străpunsese la fel spiritualitatea, îmi flutură lista de obiective, setată tot de mine. OK, ok!

Primul pe lista: TOPKAPI PALACE!

Waaa, ce mare e! Palatul ăsta dantelat, simbol al Imperiului Otoman, este o colecție de clădiri aranjate în jurul unor curți și grădini superbe.

Și aici sunt cozi destul de mari, însă identificăm repede niște automate de la care putem cumpăra bilete. Așa că nu mai așteptăm prea mult. Trecem de marea poartă de la intrare, străjuită de două turnuri masive și, de aici, urmează o plimbare lungă prin diverse clădiri. Fiecare are specificul și aranjamentele sale. Divan-ul este locul unde sfătuitorii și consilierii Sultanului se adunau. Și-a luat numele de la canapeaua așezată de-a lungul pereților camerei. Muzeul Armurilor – zona unde sunt expuse armuri, arme sau alte iatagane din perioada otomană. Bucătăriile sunt impresionante – o armată de bucătari pregătea masa conducătorilor. Sunt multe încăperi, două doar pentru a pregăti dulciuri și halva. În Trezorerie sunt găzduite diverse cadouri sau obiecte prețioase, foarte frumos lucrate, incluzând și al 5 lea cel mai mare diamant din lume.

Afară se face din ce în ce mai cald, noroc, cu interioarele întunecate și răcoroase.

HAREMUL

Deși trebuie să plătim un fee separat, decidem să intrăm și în harem. „Harem” înseamnă „interzis” și se referă la acea zonă a casei (a palatului în cazul nostru) unde sultanul locuia împreună cu copiii, cu soțiile și odaliscele sale. Haremul este situat în partea de nord a celei de-a doua curți și include mai mult de 400 de camere aranjate în jurul camerei sultanului și a mamei acestuia, Valide Sultan.

,,Izolarea fizică și spirituală a femeilor, precum și poligamia, nu sunt specifice doar Turciei, ci au existat, în descursul istoriei, prin toată lumea asiatică’’, citeam eu în cartea Harem, scrisă de Alev Lytle Croutier. Tot ea spunea că Marele Serai a fost „cel mai mare și mai complex harem, numai acesta a cuprins femei cu miile, femei care trăiau și mureau fără ca altcineva să știe de existența lor”.

Femeile din harem erau învăluite în mister și au devenit rapid o sursă de fascinație pentru întreaga lume. Acestea, fie erau cumpărate, fie constituiau prăzi de război. Condițiile în care trăiau în harem erau deseori neigienice, iar multe se îmbolnăveau și mureau.

Și în interiorul haremului existau stratificări sociale. Cele alese să intre în dormitorul sultanului erau considerate odalisce imperiale. Acestea primeau la rândul lor sclavi și camere mai confortabile. Dacă rămâneau însărcinate, urcau iar în grad și primeau diverse beneficii.

Cușca din harem

Tot în Harem este situată și o încăpere cunoscută sub numele de „cușcă”. Aici succesorii la tron erau ținuți închiși până în momentul în care le revenea dreptul de a prelua conducerea. Practica asta a venit ca o soluție pentru a opri valul de crime față de tați sau frații concurenți la tronul imperiului. Se spune că această „cușcă” ar fi fost printre cauzele declinului Imperiului Otoman. Sultanii ieșiți de aici nu erau chiar cele mai sănătoase persoane. Cel mai celebru fiind cazul lui Ibrahim, care le-a înecat pe toate cele 280 concubine ale sale.

Recunosc, după vreo 4 ore de plimbat prin palat, obosisem un pic, iar povestea asta cu haremul ne cam lăsase un gust amar. Am decis că ăsta este momentul să continuăm cu următorul obiectiv.

HAGIA SOFIA

Al doilea obiectiv pe listă era Moscheea Albastră. Însă, cum am nimerit la ora de rugăciune, ne-am reorientat spre Haghia Sofia; cele trei obiective sunt situate oricum destul de aproape.

Catedrala asta este superbă! Este foarte greu să îți inchipui că a fost construită în anul 532. Cred că mai toată lumea știe povestea. A fost construită inițial ca o biserică creștină, unde erau încoronați împăraţii bizantini. A fost transformată în moschee în secolul al XV-lea, după ce Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Construcția era unică în lume la acel moment, având un dom cu diametrul mai mare de 30 m. Abia în sec. al XVI-lea s-a încercat o reproducere a clădirii.

Tavanul arcuit este acoperit de mozaicuri aurii și marmură decorativă. Restaurările recente au scos la iveală icoane și reprezentări ale sfinților creștini pe pereții catedralei. După ce Ataturk a instituit regimul laic, Sfânta Sofia a fost transformată în muzeu. Declarații controversate ale oficialilor turci sugerează însă că s-ar putea întoarce la statutul de moschee.

LE – Și cum spune Monica, istoria continuă și se scrie cu noi ca spectatori. Căci muzeul, nu mai e muzeu din vara anului 2020. Este din nou moschee, după dorința Erdoganului. Dar ea povestește mai frumos – Hagia Sofia din nou moschee. Istoria care se scrie sub ochii noștri. 

MOSCHEEA ALBASTRĂ

După, ne-am întors la Moscheea Albastră. Cu cele 6 minarete ale sale, cu multe domuri și domulețe și cupole, moscheea este printre cele mai vizitate monumente din Istanbul. Remarcăm lucrul ăsta de cum intrăm în curte. Foarte multă lume, îmbulzeală și căldură. Poate suntem și noi mai obosiți.

Atunci când a fost construită, în 1609, moscheea a stârnit o serie de controverse din cauza celor 6 minarete. A fost considerată o încercare de a pune în umbră singura moschee cu 6 minarete de până  atunci – cea de la Mecca. Și, pe langă asta, mai și ducea la sapă de lemn Imperiul. Dar Sultanahment nu s-a lăsat – a vrut să îi întreacă pe predecesorii săi și să ridice o construcție care să rivalizeze cu Sfânta Sofia, chiar dacă asta însemna să sape chiar el la fundație.

Plimbare cu barca pe BOSFOR

Mai lenevim puțin pe lângă Obeliscul Egiptean. Decidem apoi că „ce romantic ar fi să încheiem seara pe o barcă, pe Bosfor”. Ok. Facem! În zona Moscheii Albastre sunt mulți vânzători de astfel de tururi. Plătim 25 de euro de persoană și promitem să ne prezentăm la ora 19:00 în fața Hotelului Armada.

Am plecat legănându-ne ușor spre Cornul de Aur, am revăzut Palatul Topkapi dintr-un alt unghi de data asta. Am trecut apoi pe lângă Galata Tower, Palatul Dolombahce, Moscheea Ortaköy, foarte cochetă, dacă se poate spune asta despre o moschee.

Trecem pe sub podul Bosfor, iar ghidul ne arată un hotel la care sigur nu permitem să stăm. Altfel, făceam plimbarea asta cu barca noastră. Ajungem până la podul Fatih Sultan Mehmet, pe sub care nu mai trecem. Ne întoarcem pe lângă malul asiatic, poate nu la fel de bogat în monumete și clădiri spectaculoase. Dar care oferă totuși ceva – vedem fortăreața Anadolu, Kucuksu Qasr și palatul Beylerbeyi. Mai departe trecem pe langă un fel de insuliță, unde este construit ceva ce seamănă cu un far – Turnul Fecioarelor.

Când ajungem înapoi în port, la  21:15, este deja întuneric. Decidem să bem un ceai negru, în pahare clepsidrice, printre localnici, pe malul apei.

Încheiem ziua tot prin piața Takism și zona hotelului nostru, tot în aceeași atmosferă de sărbătoare continuă.

A treia zi ne trezim dis-de-dimineață (adică cât de dis de dimineață pot eu, pe la 9:00), mâncăm ceva și plecăm spre Bazaruri. Bineînțeles, mergem tot pe jos, distanțele nu sunt mari și ce e mai plăcut decât să (ne) rătăcim pe străduțe.

MARELE BAZAR!

Doamne, locul ăsta e un oraș în sine! Are mai mult de 4000 de magazine și magazinașe și chioșcuri și tarabe. Ba, pe langă asta, găsești și case de schimb, bănci, poștă, o moschee, o stație de poliție sau puncte de ajutor medical. Fiecare magazinaș de-ăsta poate găzdui proprietarul  și, eventual, un ajutor. Și, chiar dacă comercianții sunt de succes, nu li se permite să se extindă.

Aici mai mult vizităm decât cumpărăm. Fiecare zonă are un specific – aici se vinde aur în divese forme, de dincolo îți cumperi papuci, mai mergi puțin și dai de obiecte de piele, după miros știi că ai ajuns în zona cu mirodenii și condimente, iar vanzătorii de carpete sunt peste tot. Cumpăr și eu, nu mă dezic – magneței în formă de ochi albaștri, brățări că am nevoie, niște condimente pentru mine, hai și încă un pachet pentru mama. Și dacă am nevoie și de o rașniță? Ok, o luăm și pe asta.

Nu departe de aici este și bazarul egiptean sau bazarul de condimente. Este mult mai micuț, dar nu mai puțin fascinant. Se vând aici sumedenie de ierburi, plante, prafuri, boabe și bobițe, multe soiuri de rahat turcesc și tutun de narghilea. Pare la fel de turistic ca marele bazar și la fel de scump, dar o încântare pentru ochii și pozele noastre.

Plecăm spre hotel. Ca doi adulți ce suntem, decidem că azi, în ultima zi pe care o petrecem în Istanbul, vom mânca la prânz într-un restaurant cu specific turcesc. Adio peștiuc cu pâine. Alegem supă de linte (delicioasă) și pide (un fel de pizza, dar ok). Și plecăm spre Ankara.

Următorul episod: Spre ținutul selenar din Cappadocia, via Ankara | Turcia