Azi plecăm pe traseu, spre Poon Hill! E 6 de dimineața, am urme groase de somn pe față, dar am pus sacul roz în spinare, bocancii Sherpa în picioare și sunt pregătită. Cel puțin atât timp cât am lângă mine un zid de care să mă reazem.

Detalii mai tehnice despre traseul Ghorepani Poon Hill am scris în acest articol.

Am coborât în fața hotelului cu o ușoară întârziere, când Suman, ghidul nostru, are minunata idee – breeeeakfast!!  Ce? Eu nu mănânc de obicei dimineața, mai ales la orele astea. Dar el insistă și mă gândesc că știe mai bine. Dacă e leșinător traseul și trebuie să fi pregătiți. Bine, să mâncăm. Aveam să aflu mai târziu că dacă noi comandăm mâncare, el primește mâncare. De ce nu ai zis, Sumane, de la început așa?

Traseul.

Ghorepani Poon Hill este una dintre cele mai populare rute din Nepal, toți neinițiații, ca noi, care nu îs în stare să urce munți adevărați, vin să se cațăre pe acest deal. Este accesibil, dar este și un traseu tare frumos – cu vedere la optmiari, poteci prin păduri de rododendroni, sate locale în drum, vegetație verde saturat, cascade și râuri. Ce mai, tot tacâmul. În plus, este un traseu scurt – 4 zile, pe care poți să îl înghesui ușor în călătoria ta, dacă ai venit ca omul de rând, angajat la corporație, pentru 2 – 3 săptămâni.

De la hotel din Pokhara plecăm cu un taxi către autogară, de unde să luăm bus-ul către Nayapul. Când să ne dăm jos, constat că sticla mea, cumpărată aseară, după un lung research, s-a vărsat jumate în portbagajul omului. Să ținem minte să nu o ținem cu capul în jos.  Și să mai ținem minte că logo-ul The North Face nu asigură păstrarea lichidului în sticlă.

De la Pokhara la Nayapul

Suntem primii clienți ai autobuzului local, care nu va pleca până nu va fi plin cel puțin pe jumătate. Culoarul dintre banchete este acoperi cu saci, de orez, cred. Mă cocoșez oleacă,  încap și aștept cuminte plecarea.

Se mai umple cât de cât, dăm drumul la muzică și plecăm. Niciun autobuz nepalez nu merge fără muzică, să fie clar. Ne oprim după vreo 5 minute și cineva trântește două cutii cu pui mici peste saci. Unde arunci, domne’ așa cu puișorii?! Lasă că se amortizează, sunt vro 40 în fiecare cutie. Încearcă să vocifereze, dar îi acoperă repede muzica.

Ne smucim, autobuzul bătrân hurducăie pe ulițele astea care nu arată chiar a drumuri și ajungem teferi. Și noi și puii.

Suman zice să bem un ceai. Pai nu băurăm acu’ oră? Nu vreau, bre, ceai. Hai să mergem, că drumu-i lung. Dar el nu poate fără ceai, așa că îl așteptăm cuminți pe băncuță. Se cam uită urât la noi, nu cred că ne place.

Între timp, un domn care se prezintă tibetan îmi zice că fi-sa împletește niște brățări nu sfori. Nu vreau una? Vreau. Chiar două.

Prima zi pe traseu

Termină Suman ceaiul, eu închei afacerea și plecăm. Facem câțiva pași, ne pozăm cu semnul care zice că am intrat în rezervație și imediat dăm de ghișeul unde trebuie vizate permisele. Suman zice că se duce el, noi să mergem înainte, că ne prinde din urmă.

Eu îl ascult, și merg, și merg. Depășim grupuri, asud, dar nu ne oprim. Mă tem tare că nu voi reuși să urc, că nu o să țin ritmul și pasul cu ceilalți, că îi voi ține pe toți în loc, că înnoptăm în pădure și suntem atacați și sfâșiați de animale sălbatice. Și merg și mai susținut, până când Răzvan constată că au trecut vreo 40 de minute si Suman nu a mai venit.

Ne oprim la un fel de popas cu umbră și așteptăm. Dar nici urmă de Suman. Aoleu, l-am pierdut pe ghid. Mai scoatem haine de pe noi, ne facem de lucru cu bețele de trekking, el tot nu apare. Ne-o fi abandonat?

Când, deodată, se întrezărește în depărtare, alergând și gâfâind! Am întrebat peste tot de  voi? Cum ați ajuns așa repede aici? Eh, și așa m-am liniștit. Nu o să fie chiar așa de greu! Da cum ai întrebat de noi? Dacă au văzut o fată slabă și un băiat înalt. Vaai, mulțumesc. Deodată, Suman e mai simpatic.

Popas în Hille

Am plecat împreună și am ajuns în jur de 14.00 la Hille. Noi voiam să stăm în Tikhedunga, care este un pic mai departe, gândindu-ne că așa vom mai reduce din traseul de mâine – care se anunța cel mai greu, cu multe trepte. Dar Suman zice ceva de un frate la care să stăm și că distanța dintre cele două localități este de vreo 10 minute, deci nu câștigăm mare scofală.

Se dovedește că proprietarul nu îi este chiar frate, ci „ca un frate”, nu sesizasem noi diferența.  „Ca un frate” ăsta ne așteaptă gata să ne hrănească. Nu prea vrem să mâncăm, și toți par supărați. Nu prea înțelegem care e faza, ne lăsăm bagajele și plecăm să căutăm Tikhedunga, să vedem cu ochii noștri că e aproape. Este într-adevăr la 10 minute. Dar parcă este și mai pustie ca micul Hille. Nimeni pe ulițe, nimeni la restaurante. Poate nu au ajuns încă trekkarii de la Nayapul?

Ne întoarcem la fratele lui Suman, care nu îi e frate, și decidem să mâncăm acolo.

Ghid de utilizare a ghidului

Bucurie pe toată lumea și atunci tânărul nostru ghid se destăinuie. Proprietarii de tea house-uri (unitățile astea de cazare din munți) adăpostesc și hrănesc ghidul dacă acesta îi determină pe turiști să doarmă și să mănânce la ei. Prețurile camerelor sunt atât de mici (500 NPR) doar dacă și mănânci la ei cele 3 mese. Aham, am înțeles acum de unde venea tristețea. Punem și de o înțelegere. De acum, ne vorbim dinainte unde vrem să stăm / mâncăm și facem să pară că tu ne-ai adus. Toată lumea e fericită. Ba chiar primim un duș gratuit.

Curentul și wi-fi-ul vin pe la ora 16:00, până atunci ne mai plimbăm puțin prin sat și asistăm și la un număr de caligrafie.

Din drag de noi și de cantitatea de bere pe care o consumăm, proprietarul ne pregătește niște Mustang – o combinație destul de dubioasă de cafea cu rom. Băutura dezleagă limbi și ne punem și la niște povești. Ne spune despre maimuțele rele cu care trebuie să împartă culturile de cartofi și porumb și se prăpădește de râs când își amintește că o maimuță, în Kathmandu, i-a furat vata de zahăr și, de atunci, le urăște cu desăvârșire.

Pe la 21:00 ne șâșie niște nemțoaice și ne trimit la culcare. Camera în care stăm are două paturi și atât. Și, dacă te străduiești un pic, vezi afară, fără să deschizi ușa. Noaptea, temperaturile ajung pe la 4 °C, dar ne înfofolim bine și nu ne e frig.

A doua zi pe traseul Poon Hill – Ghorepani

Ziua doi începe mai relaxată, ne trezim dimineață, luăm un ceai, micul dejun, ne pozăm cu gazdele și apoi plecăm.

Ziua de azi este, teoretic, cea mai grea de pe traseu. Avem de urcat 3500 de trepte până la următorul sat, Uleri. Constat însă că urcăm mult mai multe, cred că sunt peste 10 000, doar că 3 500 sunt la rând, fără pauză.

Pentru că ritmul meu de urcare este mai rapid ca al băieților, îi las des în urmă. Asta îi face pe ceilalți călători să creadă că sunt singură și să se ofere să îmi facă poze. Dacă voi vreți, nu mă opun. Aveam să le pierd, oricum. Observ ca sunt mai dispuși să intre în vorbă cu mine și să povestească.

Prima dată mă abordează Yadin Delouya, care mă strigă din depărtare să îi fac o poză, lui și copilului său și mă întreabă ce aparat am. Negru, îi răspund, și îl pozez. La schimb, îmi spune că este din Israel, călătorește cu copilul lui de vreo 7 ani și a fost și prin România. La Brașov, tare ieftin. Nu-i domne’ ieftin la noi, e scump la voi. Rămâne să îi trimit pozele, nu-o să le mai primească vreodată.

Let’s Clean Up Nepal

La următorul popas dau peste Raj. Mai bine zis el dă peste mine. Îmi povestește de proiectul lui – Let’s Clean Up Nepal și cum că el este unul dintre mulții nepalezi, care a obosit să vadă atâta mizerie în țară. Așa că strânge echipe de voluntari și, împreună cu ei, merge pe traseele din Himalaya și strânge gunoaiele. Citez – „Inițiativa vine cu intenția de a crește gradul de conștientizare, dacă toată lumea face un pic, putem obține un oraș și o țară curate”. Ăsta a studiat relații publice, ceva. Promit să îl caut pe Facebook și să ne revedem pe traseu. Dar unde sunt Răzvan și Suman?

Apar după vreo 20 minute, Răzvan are încă un rucsac în față și o rusoaică de tip Barbie, în dreapta. La cum arată fata asta, i-aș căra și eu rucsacul. Au găsit-o la ultimul popas, se simte foarte rău și ar fi vrut să înnopteze pe marginea drumului. Nu l-a lăsat inima să o lase acolo. Dar se pare că mai avem puțin până la un tea house. O ajutăm să meargă până acolo și luăm masa împreună, timp în care mă blagoslovește cu laude pentru iubitul meu „sooooo strong”. Suman încearcă să îi vândă un porter sau un măgăruș pentru drumul de întoarcere. O convingem însă să rămână o noapte aici, să vadă cum se simte mâine și să continue drumul.

Pe lângă frumusețile naturii, îmi place mult această interacțiune cu oamenii. Aflăm povești, spunem la rândul nostru lucruri și suntem ca o mare comunitate în mișcare.

Ghorepani.

Ajungem pe înserat la Ghorepani și nici că vrem să mai vedem altă posibilitate de cazare decât cea propusă de Suman.

Ba chiar se dovedește cel mai frumos loc unde am stat pe traseu – avem un fel de bungalouri, separate de clădirea mare, fiecare cameră poară numele unor sportivi faimoși. O găsim și pe Nadia scrisă un pic pocit și pe primul șerpaș care s-a cățărat pe Everest – Tenzing Norge Sherpa.

Ghorepani este mai mare față de celelalte sate prin care am trecut. Este situat la o altitudine de 2860 m și are și spital. Ne plimbăm un pic pe străduțele în pantă, iar băieții decid că vor să meargă să joace biliard. Eu încerc să mai găsesc un încărcător pentru bateria de la aparat, care, de la temperaturile scăzute, s-a descărcat mai repede decât de obicei.

Intru într-o librărie și întreb dacă au un încărcător sau dacă pot găsi undeva o baterie similară, de cumpărat. Domnul în vârstă o ia, o analizează impresionat pe toate părțile, mi-o pune la loc în mână cu grijă și îmi zice, ca și cum ar vorbi cu o persoană ușor înapoiată – Domnișoară, aceasta este o baterie de la un aparat foarte scump. Noi nu avem așa ceva aici.  Mă simt atât de prost. Unde m-am trezit cu bateria mea? Oamenii ăștia trăiesc în condiții grele, nu au acces la doctor și educație, câștigă puțin și problema mea este că nu am cu ce să fac poze.

Anul Nou în Nepal

În seara asta este Anul Nou nepalez și deja se aud cântece vesele din camera ghizilor. Urcăm în sala de mese de la ultimul etaj și dăm de o căldură ușor insuportabilă. În mijlocul încăperii este un godin mare care usucă cearșafurile hotelului.

Nu terminăm bine de mâncat, că se încinge dansul. Întâi, tinerii ghizi și porteri. Apoi toată lumea. Călători, ghizi, angajați – toți dansează. Dansurile, ca și muzica, se aseamănă mult cu cele indiene. Dansăm și noi și mi se pare că o facem chiar bine, iar nepalezii se distrează pe seama noastă și ne încurajează. Ne culcăm târziu în noapte și ne trezim la 05:00, chiauni.

A treia zi pe traseul Poon Hill – Ghorepani

Până la Poon Hill este o urcare de o oră, care mi s-a părut cea mai grea parte din tot traseul. Tot Ghorepani urcă către view point-ul ăsta. Urcăm trepte, mergem încolonați, e întuneric și frig și parcă nu mai ajungem o dată. Gâfâi și îmi e cald și îngheț în același timp.

Ne oprim să plătim intrarea și urcăm din nou. Diferența de nivel între sat este de 350 m și când ajungem sus este destul de înnorat. Reușim să zărim un pic de munți printre nori, dar cu cât răsare mai mult soarele, cu atât se coboară norii. În așteptarea soarelui, bem câte un ceai.

După cum ne spune o plăcuță sprijinită de turn, ar trebui să vedem munții Gangapurna, Annapurna South, Annapurna I, Dhaulagiri și Hiunchuli. Dar nu se vede mai nimic, așa că hai să ne pozăm între noi.

Când soarele e sus, devine mai cald și o lumina frumoasă cade pe lângă noi. Ora de aur. Chiar și așa, cu câțiva nori, a meritat urcarea până aici. Este spectaculos. Coborâm după aproximativ o oră, împăcați și iertând Poon Hill-ul pentru urcarea abruptă.

Să înceapă coborârea.

Răzvan nu se simte prea bine așa că mănânc singură de dimineață. Plecăm apoi și, deși așteptăm să vină o dată coborârea, continuăm să urcăm și nu se întrezărește nicio veste bună. Ne dăm duhul pe potecă, facem pauze la fiecare 5 minute și, din nou, parcă nu mai ajungem o dată. Clar, asta a fost cea mai grea zi. Revin pădurile de rododendroni, frumoase, nu zicem nu, dar hai cu o coborâre. Se pare însă nu va fi chiar așa.

Până la următorul sat continuăm să urcăm și să coborâm dealuri întregi. Suntem toți obosiși și vorbim rar. Ar trebui să rămânem la Tadapani în seara asta. Ajungem aici în jur de 14.00, mâncăm ceva și decidem să parcurgem azi și partea de traseu programată pentru mâine. Adică să ajungem la Ghandruk. Aflasem că peste 2 zile era și ziua lui Suman, nu am fi vrut să îl ținem să își petreacă ziua cu noi. Plus că nu am fi avut prea multe activități prin satele astea.

Coborâm pe ploaie

Pare că va începe ploaia și Suman este puțin temător. Propune însă să ne combinăm cu un alt grup și să mergem împreună. Ploaia se stârnește într-adevăr, ne înveșmântăm în pungi și pelerine și continuăm. Traseul este ușor mai ușor, avem parte numai de coborâri, dar și astea îți zgâlțâie creierii la fiecare pas. Nu ne oprim până la Ghandruk unde ajungem foarte obosiși. După mai multe încercări nereușite de a găsi cazare, vedem un hotel unde ne-ar plăcea să stăm. Ia du-te, tu, Sumane, să vezi dacă au liber. Se întoarce victorios, au. Dar se întunecă brusc: E foarte scump! Cât? 600 NRP (6 $). Hai, că ne-om descurca!

Ne culcăm imediat ce ajungem și ne trezim peste câteva ore, la fel de obosiți. Mâncăm ceva, dar nu e cea mai bună idee. Pentru că lui Suman îi place foarte tare când împărțim berea, cumpăr una și o șeruim. De fiecare data când am băut împreuna a fost tare bucuros, a făcut poze paharului, s-a filmat cum toarnă. O dată chiar am crezut că vrea să facă o poză cu mine și zâmbeam tâmp. Am realizat apoi că de fapt berea o poza. 🙂

Noaptea nu reușesc să adorm deloc, pizza cu brânză de iak vrea afară, iar eu mă simt din ce în ce mai rău. Cred că am obosit, chiar dacă m-am dat eu vitează. Suman zice că și pe el îl dor picioarele.

Ultima zi pe traseul Poon Hill – Ghorepani

Părăsim hotelul, cu direcția Nayapul. De data asta eu nu cobor la micul dejun. Luăm cu noi mâncarea comandată de seara trecută și o împărțim copiilor pe care îi găsim pe drum. Aflăm că am stat într-un hotel nou – nouț, primii în camera noastră.

De unde au bani, Suman, nepalezii, să construiască hoteluri ca ăsta? Suman crede că banii vin din vânzarea de Yarsagumba – o dubioșenie de produs, un fel de ciupercă care contaminează larvele de fluture și le mumifică. Se pare că este un remediu irevocabil în afecțiunile pulmonare și de rinichi.  Mai vindecă și amețelile, astmul, durerile reumatice şi articulare. Face bine la imunitate, îți dă energie și putere. E și un puternic afrodiziac și vindecă impotența. E ca bitterul suedez, îl poți folosi la orice. Râd eu râd, da un kg de yarsagumba ajunge pe undeva pe la 18 000 $. Cine mai râde acum?

Dacă suntem așa dărâmați, am putea sa mergem cu autobuzul, ne propune ghidul nostru. Eh, de unde ideile astea. Mergem pe jos, că suntem călători. Prima parte a drumului este ok. Găsim castele din pietre, dăm ultimele dulciuri copiilor și ne mai odihnim pe maluri de râu. Am confundat o broască cu o piatră și era să o pun într-un castel de pietre. 🙂

Ajungem într-un final, epuizați. Autobuzul este plin, n-ai cum să te urci, da-păi să mai stai și jos. Luam un taxi și plănuiesc să nu mă mai ridic o săptămână din pat.

Mă ridic a doua zi, căci Suman pleacă, și vrem să ne luăm la revedere și să îi oferim ceva pentru ziua lui.