Am scris aici detalii despre cazare, traseu, vreme, ce am mâncat și băut bun în Turcia. 

De la Aspentons pănă la Çirali sunt 130 km, traseu care, după ce trece de faimoasa Antalya, străbate Olympos Beydagları National Park. Este un drum prin munți, serpentinos și amețitor, din care se desprind din când în când niște străduțe mici ce coboară către stațiunile de la mare.

Alegem să coborâm cei 7.5 km până la Çirali pe un fel de uliță, pe care nici mașina Google nu se încumetase să intre ca să ne arate și nouă cam care e starea drumului. Ajungem pe mal, dar parcă nu e ce trebuie – o plajă  fără vreun vibe, destul de goală și tristă. De fapt, cam toată stațiunea pare un pic părăsită, un loc mai pentru familii și copii care încă nu au terminat somnul de după- amiază.

„Dar iată niște prăjiturele!” Descoperim aproape de mal o patiserie-cofetărie, foarte drăguță și frumos aranjată, unde decidem să mâncăm ceva. Și pentru că ne era foame și pentru că eu pot să mănânc oricând. Bineînțeles că nu e nimeni, nici în cofetarie, nici în spatele tejghelei. Dar prăjiturelele sunt frumos aranjate și avem timp să ne alegem.

Și acum, că am ales și au trecut și 10 minute peste, Răzvan, cred că este momentul să intri tu în curtea oamenilor și să le spui că noi luăm niște orez cu lapte și prăjiturică cu fistic și ruloul ăla îmbibat cu apă de trandafiri și plăcinta cu brânză. Și, hai, și cu gem, că cine știe dacă mai mâncăm. Vreodată. Ceva. A venit o doamnă, ni le-a pus pe farfurii și a plecat înpoi la treabă. Sau să doarmă. Sau ce făcea ea. Am rămas singuri și romantici în cofetaria ,,Tort de mătase (Ipek Pastanesi ). N-au fost chiar cele mai bune lucruri pe care le-am mâncat vreodată, dar combinate cu peisajul și pernele moi, ne-au mulțumit.

Olympos

Următoarea stațiune pe care o testăm este Olympos. Teoretic între Çirali și Olympos sunt vreo 3 km dacă mergi pe plajă. Cu mașina trebuie să te întorci în strada principală, să mai mergi puțin și să cobori iar spre mare. Deci aproape 20 de km șerpuiți.

Imediat ce ieșim din stațiune, întâlnim două turiste, care fac autostopul – le luăm, căci Razvan are slăbiciune pentru autostopiști. Fetele nu merg mult, vreo 5 km, după  care coboară și intră pe un traseu de munte. Merg să vadă Flăcările eterne ale Chimaerei, un fenomen destul de impresionant – sunt niște flăcări care ies din sol și ard permanent. Se pare că sunt întreținute de niște emanații de gaze naturale din pământ, însă este încă un mister care este fenomenul ce transformă aceste gaze în flăcări. Flăcările pot fi stinse pentru un timp scurt, și atunci mirosul de gaz devine mai puternic, însă, după un timp, se aprind iar. Focul arde din antichitate și, după poveștile fetelor, ne-a părut cam rău că nu le-am inclus în planul nostru.

Dar ajungem în Olympos și e dragoste la prima vedere! Este un sătuc, plin cu tot  felul de colibe și bungalori. Este Vama Veche, dar cu australieni, neozeelandezi sau ruși care au vrut să scape de all inclusiv-uri, backpackeri, folk-iști, studenți, rastafarieni – pare că toți turiștii frumoși, petrecăreți și dornici de libertate cu iz de plante ce au consacrat Amsterdamul, s-au strâns aici.

Ne este clar că vom rămâne aici, așa că facem ceea ce ar face oricine când ajunge într-un loc, unde nu are cazare – abandonăm mașina și plecăm la plajă. Iar ajunsul pe plajă vine obligatoriu la pachet cu vizitatul sit-ului Olympos. Pentru care și plătim. Bine, dacă vrei să stai mai multe zile aici și să mergi de mai multe ori la plajă, îți poți achiziționa un fel de abonament valabil pentru 10 zile. Noi stăteam două, așa nu ne-a ajutat prea tare.

Situl ăsta, pe care îl străbatem ușurel pentru a ajunge la mare, este o fortificație genoveză-bizantină, care străjuiește cele două maluri ale unui curs de apă. Este destul de umbros, cu leandri și smochini. Se pare însă că, noi, hoardele de turiști, am cam făcut stricăciuni în zonă și am speriat broscuțele, rațele și țestoasele care își făceau veacul pe aici, rar mai pot fi văzute.

Ruinele sunt aliniate pe lângă malurile acestui curs de apă, care foarte rar seacă pe durata verii datorită celor 3 izvoare care îl alimentează. Mai impresionante sunt cele din partea nordică – se găsesc aici două morminte, o poartă din marmură, un soclu de statuie pentru dl. Marcus Aurelius, a mai rămas și un picior de pod și o biserică și niște teatru fără prea multe scaune. Dar, cel mai mult mi-a plăcut… apeductul, care se „suprapune” cu unul dintre izvoarele ce se conectează cu marea.  Se pare ca în călătoria asta am avut o atracție pentru construcțiile astea menite să transporte apa. Poate mă fac specialistă în apeducte și voi fi chemată să vorbesc la emisiunile de istorie! Yey! (later edit: Nu m-am făcut)

După ce facem acest inventar al pietrelor de pe aici, ajungem la maaare!

Apa este superbă, perfectă, carte poștală măsluită în photoshop! (am fost tare zgârciți cu pozele aici). Plaja este formată din alăturarea trainică a pietrelor frumos șmilgheruite de apă și sare. Te cam înghiontesc ele la spate când stai la plajă, dar nimeni nu se plânge. Lenevim cele câteva minute de lumină pe care le mai prindem și plecăm spre sat. Doar că nouă ne cam place miros de mare și gust sărat și briză și apă la ușa cortului și ne gândim că poate-poate există vreo colibă în apropiere. Descoperim pe harta offline ceva ce pare a cazare și mergem într-acolo. Se face noapte, mă cam sperii prin pustietatea asta, bombăn și merg înainte. Ajungem la un resort cu multe stele și stăm multă vreme pe acolo, până să ne remarce cineva și, înainte să pun în aplicare planul meu de a lua ceva de mâncare din bufetul suedez, poate așa apare măcar cineva de la pază. Bineînțeles că nu ne permitem să stăm aici – mai mult de 250 euro pe cameră. Și nici nu pare prea fun, deși ne-am distrat umblând șleampeți așa prin hotelul ăsta. Îl chemă Olympos Lodge și arătă a luna de miere.

Răzbim, până la urmă, să ajungem în sat și ne oprim la ceva ce seamănă cu locuința cuiva care a hotărât să ia în gazdă studenții unei universități. Se numește Varuna Pensyon și doamna este atât de simpatică și prietenoasă, încât nu avem nicio șansă să plecăm. Ne trimite să parcăm mașina în ceva ce pare albia unui mare râu secat, destul de aproape. Facem două-trei scenarii apocaliptice cu diluvii și alte revărsări de ape și ne cazăm. Prețul era cam mare, 15 euro de persoană. Dar doamna noastră ne promite că mâncăm și seara și dimineața mâncare gătită chiar de ea. Și bem și ceai și cafea și apă până nu mai putem. Și nu s-a dezmințit. Am intrat să lăsăm bagajele într-unul dintre cele mai frumoase hoteluri în care am stat vreodată.

Frumos după standardele mele, bineînțeles. Răzvan nu l-a iubit așa tare. Spre deloc. Dar suntem într-o livadă de lămâi și rodii, într-o mini căsuță a noastră, cu prag și scăriță – ce să fie mai idilic?

Ieșim pentru cina promisă, ne alegem un separeu cu divane, la drum, și mâncarea începe sa vină.

Primim supă rece de iaurt cu verdeață, un fel de sărmăluțe cu foi de viță, niște fasole verde gătită cum nu am mai mâncat până acum și felii de pepene delicios – totul este atât de bun căci nu mai putem, dar să plecăm de la masă și să lăsăm ceva acolo, nu intră în calcul. Mai luăm și o bere, poate mai reușim să mâncăm un pic.

La final sunt convinsă că, dacă vreau să ajung în centrul satului, va trebui să mă rostogolesc. Facem și plimbarea de seară, tinerii mișună peste tot – petrecerile din „barăcile-cluburi” s-au extins pe stradă, muzica este de peste tot, din grădinile pensiunilor se aud râsete puternice, iar pe marginile drumului petrecăreții sunt învăluiți fie în „aburi”, fie în „fumuri”. Fiecare țară cu Vama ei.

Ne trezim de dimineață pentru micul dejun. Nici acesta nu e departe de belșugul de aseară. Dar parcă am mai văzut ouă ochiuri, deci fără extaz de data asta. Cafeaua și ceaiul și lenea reușesc să ne țină până pe la ora 14:00 în hamac și pe pernele moi.

După care parcurgem, în ritmul consacrat, distanța de vreo 15 minute până la plaja cu pietre frumoase. Nu luăm nimic cu noi, nici aparat foto, nici telefoane. De aici lipsa de fotografii și lipsa noastră de griji pentru restul zilei pe care îl petrecem în apă. Plecăm a doua zi cu părere de rău și burta plină. Următorul loc pe care îl aveam pe listă este Patara.

Următorul episod: Patara, locul unde s-a născut Moș Niculae | Turcia