Cei 70 km semi-deșertici, dintre Tel Aviv și Ierusalim i-am parcurs cu un autobuz confortabil, cu net la bord, prins în ultimul moment în stația Arlozorov. Mă rog, nu era chiar tragedie dacă îl ratam, autobuzele spre Ierusalim pleacă din oră în oră.

Am scris aici detalii despre cazare, traseu, vreme și alte lucruri bune de știut când mergi în Israel. 

De la stație la hotelul unde stăm se anunță 40 de minute pe care, la fel, decidem să le parcurgem pe jos. Peisajul este însă diferit față de ce văzuse până acum în Israel, și regret repede că nu mi-am pus niște pantaloni mai lungi.

În pantaloni scurți prin Mea Shearim, cartierul tradiționalist din Ierusalim

Ierusalim, cel puțin în zona asta, este departe de tinerețea, cosmopolitul și modernismul Tel Aviv-ului. Traversăm unul dintre cele mai vechi cartiere ale evreilor – Mea Shearim. La intrare suntem întâmpinați de un banner care ne spune să fim îmbrăcați și să avem o atitudine modestă. Femeile, indiferent de vârstă, poartă haine care le acoperă din cap până în picioare. Iar uniforma bărbaților este invariabil formată din pantaloni negri, cămașă extrem de albă, pălării înalte și o centură din care se ițesc niște ațe lungi, albe. Peste toate astea, vine un palton negru. Însă, pe perciuni îi găsesc cei mai surprinzători – șuvițe lungi de păr care izvorăsc din zona urechilor (în timp ce restul părului este tuns scurt) și pe care sigur și le fac cu ondulatorul.

Ei sunt evreii ultra-ortodocși sau Haredim și au un statut ușor diferit față de restul israelienilor – nu merg în armată, se dedică studiului religios și ocupă destul de puține locuri de muncă.

Traversăm repede zona asta tradiționalistă, unde nu prea ne potrivim, și ajungem la hotel. Plasat în cartierul arab, Addar este locul unde vom sta pentru următoarele 2 zile. Suntem la 10 minute de mers de zidurile vechiului Ierusalim, construite de Suleiman Magnificul, singurul otoman care a mai gospodărit cât de cât orașul.

Orașul vechi al Ierusalimului

Prima dată, intrăm pe poarta lui Herod și am senzația că ne-am blocat în zid. Străzile sunt pietruite și strâmte, decorate cu arcade sau beculețe, punctate din când în când de porțile diverselor case.

Despre Ierusalim nici nu știu cum să încep să scriu. Orașul mustește de istorie, istorie pe care continuă să o scrie. Oficial capitală a Israelului, locul ăsta este disputat de mii de ani de marile religii ale lumii. Evreii au aici o rămășită a Templului lui Solomon, creștinii îl vor pentru mormântul sfânt și locurile pe unde Iisus a trecut, iar, pentru musulmani, de aici s-a înălțat profetul Mahomed.

Și fiecare dintre aceste religii și-a însușit câte o zonă din oraș, au personalizat-o și și-au proclamat aici cartierele.

Noi am intrat prin cartierul arab și, deși așteptam să ne pălească instant un val de spiritualitate și religie, ne-au lovit niște mirosuri de prăjiturele și pâine proaspăt scoasă din cuptor. A urmat apoi un fel de stradă-abator din care am ieșit în niște bazaruri animate. Nu îmi imaginam așa.

Pentru că Temple Mount, locul unde se află Dome of The Rock se poate vizita doar până în ora 11:00, ne-am reorientat către  zona creștinilor și a evreilor, unde poți intra când vrei tu.

Via Dolorosa 

Așa ajungem pe via Dolorosa, ruta pe care se presupune că a și-a purtat Iisus crucea. Traseul este marcat pe o plăcuță, la început. Are 600 m și durează cam 45 de minute să o parcurgi. Principalele puncte sunt locul unde Iisus a primit crucea, unde a căzut, unde a întâlnit-o pe mama lui. Traseul se termină cu Biserica Sfântului Mormânt, la care trebuie să mă uit de două ori ca să îmi dau seama că într-adevăr am ajuns la cel mai important loc de pelerinaj al creștinilor.

Biserica Sfântului Mormânt

Este un zumzet continuu, mulțime fremătătoare, oameni staționați și clic – clic-uri peste tot. Trecem de toate astea și intrăm în biserică. Nici aici situația nu e prea diferită. Dacă te aștepți la perioadă de liniște, spiritualitate și cult, ei, bine – nu. Și înăuntru este plin de turiști veniți în pelerinaj.

La intrare câțiva oameni jelesc și se lamentează pe locul unde se pare că a fost depus Iisus, alții le fac poze. Biserica este destul de austeră, întunecată și rece, piatra fiind predominantă. În mijloc, o capelă mică adăpostește efectiv mormântul. Pentru a intra trebui să aștepți la rând și poți sta doar câteva minute înăuntru.

Decizia de a ridica aici această biserică se pare că aparține Elenei, mama împăratului Constantin. La 300 de ani după crucificarea lui Iisus, Elena era în vizită la Ierusalim. Atunci l-a convins pe împărat să dărâme templul păgân construit pentru a descuraja pelerinii creștini, să excaveze mormântul lui Iisus și să construiască o biserică care să îl adăpostească. De-lungul timpului Biserica a trecut și ea print toate forțele majore, ca orice clădire care se respectă – cutremure, incendii, demolări, renovări, restaurări.

Din cauza rivalităților dintre diversele facțiuni religioase (catolici, armeni sau greci ortodocși, sirieni etc) cheile de la intrare sunt în posesia unei familii de musulmani, încă de pe vremea lui Saladin, și este datoria lor să închidă și să deschidă porțile bisericii.

Teoretic, trebuie să fii îmbrăcat modest, însă nu am văzut pe nimeni care să verifice asta și am văzut destul de multe persoane cu pantaloni scurți sau topuri fără bretele.

Recunosc că am fost ușor dezamăgită de biserică. Nu că m-aș fi așteptat să mă pătrundă subit vrun spirit evlavios, nu. Dar parcă ar fi mers puțină liniște sau meditație.

Bisericuțele etiopiene

După ce plecăm de aici, nimerim pe acoperișul Bisericii Sfântului Mormânt. Tot suntem ademeniți de un bărbat dubioșel care ne îndeamnă să venim după el. Suntem cam reticenți și mă mustrez pentru că nu am încredere în oameni și îi bănuiesc că sigur vor ceva de la noi. Poate domnul ăsta vrea să ne spună povești, să ne arate locuri ascunse, la care nu ajung alți rătăciți.

Până ne codim noi apar alți doi turiști, care pare că au rătăcit ruta, și domnul ademenitor se reprofilează. Cei doi întreabă precauți dacă e gratis unde îi duce – Sigur că e gratuit!.  

Îi urmăm și noi de aproape și descoperim că aici este Mănăstirea Etiopiana, alături de alte câteva locuințe micuțe care adăpostesc câțiva călugări. Ușile parcă sunt pentru hobbiți, vopsite în verde saturat și marcate cu o cruce. Hainele se usucă pe sârme și din când mai trece o pisică. În rest, nu vedem locuitori sau alți vizitatori.

Îi prindem din urmă pe turiștii care veniseră după noi și care refuză categoric să ofere tips ghidului autoimpus. Când vede că nu are sorți de izbândă, revine la noi. Păi noi de ce să plătim, nici nu am beneficiat de tur. La revedere.

Ne reluăm traseul printre standurile de tămâie, sucuri, mirodenii și ceramică palestiniană și ajungem în zona evreilor. Reîntâlnim bărbații cu perciuni și pălării și știm că Zidul Plângerii este aproape.

Ba chiar îl și zărim de la unul dintre balcoanele unde s-a adunat un grup de adolescenți care ascultă cuvântarea propagandistă a ghidului despre cum arabii parșivi și răi au „furat” templul și accesul în Temple Mount.

Zidul Plângerii

Zidul Plângerii este cel mai important loc de rugăciune al evreilor. A fost construit acum mai bine de 2000 de ani și a fost o parte componentă a celui de-Al Doilea Templu din Ierusalim.

Deși Templul a fost distrus, evreii consideră că zidul ăsta, care a rămas în picioare, e „îmbibat” în continuare de prezența divină. Zidul a devenit un loc de pelerinaj încă de pe vremea otomanilor, iar evreii vin aici și plâng distrugerea Templului. De aici și numele, însă evreii preferă să îi spună Zidul de Vest.

Paratroopers at the Western Wall

Tot de la ghidul propagandist am aflat și povestea celebrei poze cu trei tineri soldați emoționați, lângă Zidul Plângerii. În 1948, când statele arabe și-au exprimat dezacordul fată de constituirea statului Israel printr-un război și Orașul Vechi din Ierusalim a fost preluat de Iordania, evreii au pierdut accesul la Zid. După 19 ani însă, când războiul de numai 6 zile s-a întâmplat, israelienii, printre care și cei 3 din poză, au avut un scop precis. Au luptat până la Zid, au bombardat casele arabilor din apropiere și au creat piațeta de unde am observat noi acum evreii în procesul lor de rugăciune.

Zidul este împărțit în două zone – una mai mică, dedicată femeilor și una mai mare, unde intra exclusiv bărbații. Toți au același ritual – se spală pe mâini și pe față înainte de a se avânta pe cărarea către zid. Aici se roagă, plâng, ating Zidul, citesc rugăciuni sau strecoară bilețele cu dorințe în crăpăturile dintre blocurile de piatră. Bărbații sunt totuși mai înverșunați în ruga lor, mai ales ultra-ortodocșii, care se leagănă înainte și înapoi, murmură rugăciuni pe care le citesc din cărți serioase.

Zidul este accesibil oricui, indiferent de religie, oricând – 24 ore, 365 de zile. Este recomandat să ai haine modeste, să nu lași la vedere prea multă piele, iar bărbații trebuie musai să își acopere capul (dacă nu ai cu ce, primești o kippa de hârtie).

Temple Mount sau Al-Haram Ash-Sharif

Scopul următoarei zile este Temple Mount. Programul de vizitare îi avantajează pe cei care se trezesc de dimineață și din a căror categorie eu nu fac parte. Se deschide la 7:30 și se închide la 11:00. Dacă nu este perioada Ramadanului, mai există un interval scurt de vizitare și după rugăciunea de prânz – între 12:30 și 13:30.

Ajungem și noi pe la ora 09.30, după ce rătăcim intrarea de vreo două ori și nimerim doi paznici israelieni care tac mâlc când îi întrebi despre orice are legătură cu arabii și mai ales de locul ăsta, atât de disputat.

Această zonă, unde evreilor le este interzis să se roage, găzduiește două clădiri sacre pentru Islam – Dome of the Rock și Moschea Al-Aqsa.

Totodată locul este venerat de evrei ca locația Primului și celui de-al Doilea Templu.  Talmudul, textul sacru al iudaismului, zice că de pe roca asta a luat Dumnezeu pământul pentru a-l crea pe Adam. Tot aici i s-a testat și credința lui Abraham care l-a urcat pe Isaac pe piatră cu gânduri nu prea bune. O grămadă de încărcături și simboluri pentru petecul ăsta.

Există nouă porți către Temple Mount. Însă, dacă nu ești musulman, cazul nostru, poți intra doar pe una – Poarta Maurilor (Bab al-Maghariba), pe care o găsești exact lângă Zidul Plângerii.

Am nimerit-o și ne-am așezat la coada luuungă, dar care se mișca destul de repede. Am pregătit pașapoartele, care trebuie verificate la intrare. Ne-am asigurat și că ne-am lăsat acasă toate armele, negre sau albe. 🙂

Centimetri de piele la control

După controlul de securitate al israelienilor, ne  așteaptă controlul hainelor, făcut de arabi. Domnul decide că gleznele mele sunt prea la vedere și îmi dă o fusta verde, mai lungă cu 4 cm față de cea pe care o port.

Bine, mă duc 3 metri mai încolo să pun fustă peste fustă.

Nuuuuuuu!!!!  Prea aproape de mochee. Acoperă-te acum, aici!!

După ce am țopăit cu gleznele păcătoase și am reușit să mă înveșmântez corespunzător, am intrat. Atmosfera se schimbă brusc. Deși mulțimea de afară părea interminabilă, aici nu mi se pare deloc aglomerat. E liniște și planează atmosfera aia spirituală pe care o căutam și la Biserica Sfântului Mormânt.

Moscheea Al-Aqsa

Prima clădire către care ne îndreptăm este mocheea. Numele înseamnă moscheea cea mai îndepărtată și se referă la călătoria pe care Profetul Mohamed se pare că ar fi făcut-o, pornind de aici, către cer pentru a se întâlni cu trimisul lui Dumnezeu, îngerul Gabriel.

Acum este un loc funcțional pentru rugăciuni, care poate să adăpostească vreo 5000 de credincioși în același timp. Este masivă, iar arcade serioase flanchează intrarea.

Însă nu exercită nici pe departe aceeași atracție ca Dome of the Rock sau Cupola Stâncii, mai pe românește.

Dome of the Rock

În stânga sclipește ademenitor cupola din aur de la Dome of the Rock. Așa că abandonăm moscheea și confirmăm încă o dată atracția omului către lucrurile sclipicioase.

Pereții sunt îmbrăcați într-o înlănțuire fermecătoare și migăloasă de mozaicuri. Mii de plăcuțe colorate formează fascinante imagini caleidoscopice și redau versete din Coran.

Poate iureșul acesta de culori și simboluri l-a făcut pe Suleiman Magnificul să îl considere prea vesel pentru un sanctuar islamic și să decidă, în 1545, înlocuirea mozaicului cu gresie. Dar restauratorii secolului XX au avut grijă să îi redea măreția vremurilor trecute și au montat din nou plăcuțele mozaicului.

Pentru că aurul ce acoperea inițial cupola a fost rătăcit prin cine știe ce buzunare, Regele Hussein al Iordaniei s-a văzut dator să rezolve situația domului golaș. Așa că a donat 80 kg de aur pe care le-au întins, mai ceva ca pe foile de plăcinta, la fix 1.3 mm și le-au aruncat peste cupolă, care e acum mândră ca un soare.

Ce ascunde Domul?

La fel ca în Moscheea Al-Aqsa, nici aici nu avem voie să intrăm. Știm însă că domul adăpostește, după cum îi spune și numele, o piatră importantă. Înconjurată de un gărduleț, se pare că piatra în cauză a fost suportul de pe care Mohamed și-a început călătoria spre ceruri. Piatra ar fi vrut și ea să meargă cu Mohamed și a vibrat nițel când a început înălțarea. Dar Profetul a calmat-o rapid, cu o lovitură de picior ce este vizibilă și astăzi. În stânga.

Fiecare intrare către platforma pe care este plasată Cupola este „păzită” de porți cu arcade, numerotate, ca să nu te rătăcești. Ele se numesc poetic „cântarele sufletelor”, iar musulmanii consideră ca de acestea se vor agăța cântare care vor cântări sufletele morților.  Cândva.

Lângă Dom găsim și un dom mai mic, construit după chipul și asemănarea domului mare. Acesta este Dome of the Chain! Legenda zice că Solomon atârna un lanț de această construcție și, cei care jurau strâmb în timp ce erau atârnați de acest lanț, erau fulgerați pe loc. De aici și numele.

Când pleci din Temple Mount, poți ieși pe oricare dintre cele 9 porți. Și nici nu trebuie să îți faci probleme – eu ce fac cu fusta asta?, există coșuri de colectare la fiecare ieșire.

Alte locuri pe care le-am văzut

În orașul ăsta vechi al Ierusalimului ai atâtea de făcut, încât nici nu ai nevoie de o listă. Doar mergi pe străduțele înguste și te mai lovești de câte o plăcuță care îți semnalizează locuri în care îți dai seama că ai vrea să intri.

Cina cea de Taină. 

Așa s-a întâmplat de-am ajuns să vedem Camera Cinei cea de Taină.  Este în zona porții Zion și se ajunge printr-o serie de clădiri alambicate. Nu am fost tare impresionată, mai ales că nimic nu indică faptul că chiar aici avut loc cina cu pricina. În plus, cămăruța era tare aglomerata.

Totuși, mi-a adus aminte de un banc:

Isus și apostolii intră într-un restaurant.

– O masă de 24, vă rog.

– Păi sunteți doar 12.

– Da, dar stăm toți pe aceeași parte.

Mă rog, poate nu tocmai cel mai potrivit loc pentru astfel de reflexii. Dar ce să faci când stai la coadă cu vreo 30 de oameni pentru o poză.

Mormântul regelui David

În aceeași clădire mergem și la mormântul regelui David. Până ne dumirim noi, deja am fost separați pentru a intra în zona pentru femei, respectiv la bărbați. Lui Răzvan i s-a plantat și o kippa pe cap, înainte de a intra.

Desigur și acesta este un loc sfânt pentru evrei, deși șansele ca David chiar să fie îngropat aici sunt mici. Femeile se roagă sau citesc și mie mi se pare că am intrat cam cu bocancii în spațiul lor strâmt de rugăciune.

Îl găsesc afară pe Răzvan, care ieșise și mai repede.

Îmi place să urmăresc tradițiile și practicile altor culturi, să particip la ritualurile lor – este ADN-ul călătoriei. Dar în astfel de situații intime, mă simt incomod, în plus, cam ca un intrus. Așa că prefer să evit.

După atâta încărcătură religioasă, plecăm să descoperim și restul orașului, în afara zidurilor lui Suleiman.

Fântânile vesele din Teddy Park

De la un totem vorbitor, aflat lângă cetate, aflăm despre fântânile arteziene și show-urile pe care acestea le susțin în fiecare zi în parcul Teddy. Decidem să mergem și să așteptăm următorul spectacol, la ora 13.00.

Parcul a fost denumit după primarul Ierusalimului din perioada 1965-1993, foarte iubit de israelieni.

Parcul este foarte curat, întins și aranjat, plin de informații despre fostul primar sau alte evenimente care s-au întâmplat pe aici. Ne așezăm pe iarbă și așteptăm. Și cum începe fântâna numai să scuipe nițel, se întâmplă atacul. Toți din jurul nostru – femei cu bebeluși, copii mai mari, jucători de frisbee, liceeni se avântă cu elan în arteziana care aduce cu fântâna de la noi, din Sibiu.  Se scaldă, se îmbăiază, se stropesc, se joacă, se aleargă, țipă și chicotesc, îmbrăcați cum sunt. N-am văzut distracție și veselie mai mare. Parcă îmi vine și mie să mă bag. 🙂

Noul Ierusalim sau Centrul Orașului

Plecăm pe jos către centru, traversăm străzile comerciale impecabile, cu branduri luxoase, refuzăm restaurante hipsterești și admirăm ceramica armeană.

Centrul orașului este aerisit și luminos, fără trafic, doar cu tramvaie, biciclete și trotinete sau oameni pe jos.

Mahane Yehuda market

Destinația noastră este însă una precisă – piața Mahane Yehuda. Nu ne descurajează deloc tinerii care se uită chiorâș și nu prea înțeleg de ce vrem să mergem aici.

Păi cum de ce? Toți rezidenții din Ierusalim vin aici pentru a alege fructe proaspete, măsline, nuci, legume sau orice altceva ce a fost plantat și a crescut local. Tot de aici poți să cumperi baclavale, condimente, ceaiuri, beri artizanale, brânzeturi, pâine sau patiserii.

Piața ocupă două străzi, la fel de animate și pline de zgomot și culori. Ne uităm pofticioși la toate, le adulmecăm și decidem să gustam niște baclava și pizza de la o dugheană cu nume sugestiv – Pizza Bomba.

Bonus, ne convingem că aici nici piața nu e ieftină.

Lasă, că diseară ne întoarcem la arabii care vând 3 chifteluțe de falafel la un 1 leu și caserola de humus, cu 7.

Ultima zi de Ierusalim începe cu preluarea mașinii, un Fiat 500 super simpatic. O închiriem de la Europcar și o vom returna la Tel Aviv.

Înainte de a părăsi însă orașul, mai facem o ultimă oprire.

Muntele Măslinilor 

Acesta este locul unde Isus și-a petrecut ultimele seri, înainte de răstignire. Tot în zona asta se află cel mai mare cimitir evreiesc, care găzduiește 150 000 de morți.

Grădina Ghetsimani

Se pare că Iisus a fost arestat în această grădină, care găzduiește unii dintre cei mai bătrâni măslini din lume. Trei dintre copaci au fost evaluați ca având mai mult de 2000 de ani vechime.

Grădina este frumoasă și o poți fotografia prin zăbrelele gardului care o apără de turiști, căci nu poți intra efectiv înăuntru.

Lângă gradină se află și mozaicata Biserică a Tuturor Națiunilor, denumită așa pentru că la construcția ei au participat mai multe națiuni.

Intrăm puțin și în Mormântul Fecioarei Maria. Bineînțeles și aici se găsește o biserică, la care se ajunge coborând o serie de trepte. Cum sunt numai români înăuntru, slujba și conversațiile se poartă în română.

Reluarea de acum a ceea ce am făcut în Ierusalim îmi justifică bătăturile pe care le-am avut în tălpi. Desigur că nu era un loc mai potrivit ca acesta unde picioarele mele să arate atât de veștejite. Însă fiecare pas a meritat.

Chiar dacă nu ești un om religios, cred tare că trebuie să vezi Ierusalimul. Este un loc încărcat de istorie, care continuă să genereze răzmerițe și, în același timp, să fie atât de prețuit și dorit.  Sfânt, în același timp, pentru evrei, pentru musulmani și pentru creștini, orașul păstrează urmele trecerii profeților, romanilor, regilor, bizantinilor, cruciaților sau ale otomanilor.  Este într-adevăr o experiență și sper să o fi redat-o mai sus, atât cât poate fi ea redată în scris.

Următorul episod: Marea Moartă moare. Dar Masada va dăinui | Israel