De la Santiago de Cuba până la Baracoa sunt 235 km și urma să îi parcurgem în aproximativ 6 ore. Ne-am trezit de dimineață și am plecat către autobuz. Ne-am așezat confortabil, însă confortul ăsta nu a durat mult căci în autobuzul Viazul era friiiig tare. Bine că primul popas nu a venit după mult timp și am recuperat niște haine mai groase din bagaje. O altă oprire am făcut-o la niște localnici. Șoferul nostru s-a dus și el să mănânce o ciorbă caldă și noi ne-am întins puțin picioarele.

Am scris aici detalii despre cheltuielile noastre, cazare, traseu, vreme, ce e musai de văzut, ce am mâncat și băut bun în Cuba. 

Cred că ne așteptau, căci ne-au oferit spre vânzare ciocolată de casă și cucurucho – un desert în formă de con de înghețată, o pastă lipicioasă din nucă de cocos, portocale, guava și muuult zahăr.

Ajungem la Baracoa

Am mers pe jos pâna la Casa Sofi Lambert, pe care o mai cheamă și Casa La Marina – casa particular la care stăteam, după o hartă printată. Nu mai făcusem de mult asta – să nu avem Google Maps sau GPS. Bineînțeles ne-am rătăcit puțin, am ocolit o vreme și, într-un final, am găsit casa. El dueño de casa al nostru repara o bicicletă în stradă. Ca de obicei, ne-am instalat și duși am fost.

Dacă ar trebui, și chiar ar trebui, să aleg un loc care să îmi fi plăcut cel mai tare din Cuba asta pe care am iubit-o, ar fi Baracoa. Și sigur nu este vorba de obiectivele turistice pe care le-am văzut aici (căci nu sunt tare multe), ci mai mult de feeling și apartenență, de felul în care am fost integrați și aruncați într-un iureș de muzică și dans și râs și băutură bună.

Situat un pic peste mână, căci de la Santiago trebuie să înaintezi spre sud și apoi să te întorci spre Havana sau restul țării, sătucul ăsta are o energie surprinzătoare pentru un loc atât de mic. Există aici un mix între cubanezii jamaicani și haitieni și este singurul loc din Cuba unde se mai găsesc descendenți ai populației Taino.

Principala activitate, ca în mai toate locurile pe unde am fost prin Cuba, a fost să ne plimbăm fără țintă pe străduțe, să interacționăm cu localnicii vorbăreți și să dansăm pe la Casa de Trova sau Casa de Cultura.

Dăm o fugă până la plajă

Baracoa are și o mică plajă, și, cum eu sunt înnebunită după nisip și apă, ăsta a fost primul loc către care ne-am îndreptat. În drum am descoperit căsuțe colorate, care străjuiau străzi pe care circulau în pace triciclete, căruțe sau mașini vechi.

Am trecut pe lângă statuia lui Columb, care, pe lângă America, a descoperit și Baracoa. 🙂 Și am ajuns pe plajă! Eh, nu e ea chiar cea mai frumoasă plajă din lume – e mică, cam murdară, iar nisipul e mai mult o țărână, dar mă mulțumesc și cu atât, după vreo 5 luni de dor.

Mai rău este, însă, că încep să se adune niște nori negri și nesuferiți, iar mie îmi e cam frig. Răzvan face totuși o baie și s-a distrat tare în valurile imense, dar sigur urmează o furtună. Facem cale întoarsă către casă pentru haine mai potrivite.

Plouă un pic, după care ieșim iar. Seara o petrecem în parcul Independencia, alături de iubitorii de domino și alți dependenți de net. Iar seara este cu atât mai specială cu cât eu spun prima propoziție legată în spaniolă „Hola! Quiero un cargador de teléfono y una tarjeta por neta con cinque CUC.” Yey!!

Catedrala Nuestra Señora de Asuncion

Mă plictisesc repede, așa că îl las pe Răzvan cu netul lui și intru puțin în Catedrala Nuestra Señora de Asuncion, care ține loc de o latură a parcului. A fost construită în 1807 și renovată între 2010 și 2012. Însă, mai important despre această catedrală este că adăpostește una dintre cele mai importante artefacte din America Latină. Este vorba de vechea La Cruz de la Parra, care se presupune că a fost adusă din Spania de descoperitorul Columb și plantată pe plaja din Baracoa.

Acu’, nu vreau să îi dezamăgesc sau contrazic pe cubanezi, dar se pare că artefactul în cauză a fost datat cu 30 de ani înainte de venirea lui Columb pe aici. Și a fost făcută și din lemnul unui arbore originar de pe insulă. Dar, hai. În seara asta catedrala nu este foarte populată, câțiva oameni pe băncuțele aliniate în fața altarului care ascultau slujba, este o atmosferă liniștită și contrastantă cu iureșul de afară. Îmi place să petrec niște timp aici!

Ploaia continuă și a doua zi..

Se pare că nu este o vreme normală pentru această perioadă, toți se miră de unde a venit ploaia asta gri. Plecăm totuși de acasă și primul om pe care îl întâlnim ne cere un tricou. Acu’, Răzvan i-ar da tricoul, dar el să rămână despuiat așa pe stradă… Hmmm! „N-avem tricou. Nu vreți un pix roz?” Sigur, a fost bun și pixul roz. 🙂

Găsim niște trepte lungi, iar la capătul lor se vede o clădire fortificată. Să urcăm, sigur e ceva de vizitat acolo. După trepte grele și anevoioase, descoperim de fapt că este un hotel – El Castillo, fost post militar.

Nu prea avem ce vizita, dar de aici se vede frumos Baracoa și facem câteva poze.

Coborâm în orășel și Răzvan este hotărât să rezolve probleme operaționale. Mâine ar trebui să plecăm la Holquin și cum toate autobuzele trec mai întâi prin Santiago, am vrea să găsim pe cineva care să ne ducă. Între Baracoa și Holquin sunt vreo 259 km. Ajungem în parc și abordăm taximetriștii care stau pe aici. „Știți, știm că e distanța mare, dar credeți că se poate?” „Sigur că da! Chiar mai aveam nevoie de doi oameni, am deja doi.  Hai, să îi cunoașteți! Mâine ne vedem aici la 11:00!” Mai repede decât am sperat. Ne-am cunoscut, nu prea am avut chimie și am promis că mâine ne prezentăm iar în parc!

Brățări din semințe și cocktailuri cu miere

Ne plimbam pe malecon (fiecare oraș de pe coastă are maleconul lui – faleza sau strada aia de la ocean) când ne-a abordat un domn ce ducea o plasă în spate. Plasa era plină cu brățăruci și coliere făcute din semințe. Era așa romantică situația, că m-a făcut să cumpăr vreo două brățări pentru mine și fetele dragi de acasă. Și am obținut și promisiunea că  semințele nu se vor „chirci” cu trecerea vremii. Mă uimește faptul cum reușim noi să ne înțelegem și chiar să negociem puțin, în condițiile în care eu abia leg două cuvinte în spaniolă.

Ne continuăm seara cu o cină la un restaurant drăguț unde suntem singuri.  Comand ceva fructe de mare, iar Răzvan- pui. Și tradiționalul mojito! „N-ați vrea mai bine un Canchánchara?” „Un ce?” „Adevăratul cocktail al Cubei. Revin.”  Și am primit băutura care avea să rămână preferata mea și pe care am băut-o în toate locurile unde am mers și o aveau – o combinație delicioasa de rom (normal!), lime și muuuuultă miere. Bun, bun, bun! L-am băut în balansoar, ca sa fie și mai cubanez. Nu există gospodărie cubaneză care să nu aibă balansoar.

La Casa de Trova e veselie mare.

Toți cântau și dansau, de parcă viața lor depindea de asta, iar Răzvan a fost repede racolat în trupă, i s-a pus un guiro cubanez în mână (instrumentul ăla care seamănă cu un armadillo pe care îl freci cu un baț) și trimis pe scenă. Eu am rămas să filmez pentru posteritate.

Următorul episod: Guardalavaca, via Holquin | Cuba 

Ieșim în stradă să ne mai răcorim un pic, dar după câțiva pași dăm peste altă muzică, care se aude din Casa de Cultură. Dacă Casele de Trova sunt mai mult populate de turiști, casa de cultură este numai cu localnici. Toți s-au strâns aici pentru dans și muzică. Oamenii aceștia, cred că și când s-au născut, au făcut-o în pași de salsa. Nu contează că  sunt scunzi sau înalți, bătrâni sau tineri, mamasite sau femei suple, toți parcă  se transformă de la muzică și se unduiesc perfect. Mă invită și pe mine și fac și eu doi pași timizi. Mă simt de parcă aș juca tenis cu Federer.

Ne mutăm pe o bordură unde povestim cu trompetistul unei trupe despre viața de cântăreț din Cuba. Pe scurt – nu o duce chiar bine, dar e fericit și îi place viața de artist. Și îi place să povestească.

Ajungem acasă în pași de salsa (e târziu și nu ne vede nimeni), cu cocktailuri în mână și muzică în urechi (pentru că ne cântăm reciproc). Aș putea să îmi petrec fiecare zi așa.

Următorul episod: Guardalavaca, via Holquin.