După un zbor drăguț, cu multă muzică în urechi, am aterizat pe aeroportul pâclos din Kathmandu. Pâcla asta avea să rămână cu noi în fiecare zi pe care am petrecut-o în capitală. (iar în celelalte orașe au avut grijă norii să suplinească). Deci munții ăia masivi și albi nu prea au făcut parte din comitetul de întâmpinare. Am fost însă bine primiți de un semn prietenos, powered by Samsung, care ne spunea că „Welcome to Nepal”.

Am petrecut o vreme la automatele pentru viză și chiar am reușit să stârnesc niște hohote de râs cu felul în care arătau ochii mei în poză – oposum style.

Am scris mai multe despre viză și alte detalii despre Nepal aici.

Povestiri din taxi.

Încet încet am ieșit și din aeroport – nicio grabă pentru nimeni. Știam că vrem să plătim 500 rupii pentru taxi până în Thamel și o țineam pe a noastră. Se pare că am procedat bine, căci, după ce am ieșit din cămăruța ATM-ului cu bani nepalezi foarte frumos colorați, ne-a ademenit un ghid cu o hârtie de 1 leu, acceptând cei 500 rupii pe care îi aveam de dat.

Ne-a găsit la rândul lui o mașină și a venit și el cu noi, să mai stăm de vorbă. Ne înrolăm în clasicul trafic asiatic și povestim.

Sherpa

Șoferul nostru face parte din etnia Sherpa, ați auzit de ei? Îi știm, cum să nu. E unul din neamul lor celebru (adică, or fi mai mulți, dar eu unul știu) – Tenzing Hillary. El și Edmund Hillary au fost primii care s-au cățărat pe Everest. Și îi mai știm și de la brand-ul bocancilor mei – Sherpa. Nu vorbește el tare mult, dar cu cuvinte puține spune că sunt „oamenii înălțimilor”. Așezări permanente ale șerpașilor se găsesc și la altitudini de 4700 m. Am căutat eu apoi mai multe despre seminția asta. Sherpa înseamnă „oamenii din est” și sunt celebri pentru faptul că nu au probleme cu altitudinea. De prin 1900 lucrează ca porteri și au tot feluri de denumiri, care mai de care mai dramatice. Mie mi-a plăcut „tigrii zăpezilor”. Eh, acum s-au mai comercializat și ei. Mai fac și taximetrie. 🙂

Celălalt însoțitor de cursă este Ramesh. El are o agenție de turism – Himalaya Hub și tocmai trimisese un român, pe Florin, către Everest Base Camp. De aici leul. Schimbăm kit-ul basic de informații – „Cum vă cheamă?” „Cât stați pe aici?” „Pe unde mergeți?”. Apoi ne spune despre agenția micuță pe care o are și că ne poate ajuta cu orice – trasee, cazări, orașe de vizitat, transport. „Și în Kathmandu, dacă vreți, vă pot da un ghid.”  Nu prea vrem. Facem totuși schimb de prietenii pe Facebook și tot ne ademenește cu niște poze de pe la diverse Base Camp-uri înzăpezite. Rămâne să ne auzim mai târziu și ne depune la hotelul nostru cu nume de fruct – Pomelo House.

Camera este depaaarte de ce văzusem noi în pozele din booking.com – cu o fereastră spre locul de colectare a gunoiului și o baie ce pare că a fost intens traficată la viața ei. Eh, asta este – o sa petrecem mai mult timp pe afară. Lăsăm bagajele și fugim spre oraș. Mă rog, fugim până în lobby, că aici avem net și Răzvan nu se mai dă dus. Lasă că plec singură. Da’ nu fac doi pași că sunt atacată de un câine ce ar putea părea drăgălaș la o primă privire. Sunt însă salvată repede de o doamnă binevoitoare care jumulea niște pui grași în fața casei. „Voi fi bine în țara asta” îmi spun și merg mai departe.

Iubesc haosul ăsta al orașelor asiatice, unde mă simt tare neîndemânatică. Mă feresc în ultimul moment de scutere, nu mă încadrez corect în coloanele de oameni, mă împiedic de cărămizile de pe stradă sau calc în apa strânsă prin gropi.

Dar râd întruna. Așa o stare de bine numai în țări ca Nepal resimți. Străzile sunt pline pline de culori – steaguri tibetane ce țin loc de acoperiș, sariuri fluturânde pe femei perfecte, standuri care vând tot felul de tricotaje sau țesături, grămezi de flori sau piețe amenajate ad-hoc pe trotuare.  Și pe urmă vin mirosurile – curry-uri gătite în stradă, mo mo care bolborosesc în ceaune mari, flori înșirate pe ghirlande și bețișoare parfumate aprinse pe străzi. Yup. O să fie o călătorie frumoasă.

Ce mai remarc la Kathmandu este că, față de alte orașe asiatice, aici nu găsesc zona aia cu aglomerare de clădiri de sticlă. Nu vedem un Makati sau un KLCC, clădirile din Kathmandu par vechi, mai bine sau mai rău întreținute, dar vechi. Construite din cărămizi și lemn, acestea sunt adesea susținute și sprijinite de pari.

Cartierul turiștilor – Thamel

Se alătură și Răzvan și plecăm pe străzile cartierului turistic, unde haosul este puțin mai calm. Și pe aici străzile arată de parcă ieri ar fi fost cutremurul. Ne cățărăm ca toată lumea peste dărâmături și mergem mai departe. Ajungem pe jos până la Durbar Square, dar deja este noapte, iar piața este slab luminată. Nu înțelegem mare lucru, ne întoarcem mâine.

Auzim și niște cuvinte în dulcele grai românesc. Descoperim că ne și cunoaștem și am lucrat împreună acum câțiva ani. Ce ciudat! Să nu îi revezi pe oameni atât timp și să îi întâlnești întâmplător, pe străzile din alt capăt de lume.

Ce mâncăm?

Așa! Acum să ne ocupăm și de lucrurile cu adevărat importante. Adică să mâncăm ceva. Răzvan nu vrea la dughenele locale, cu ceaune mari în care se prăjesc de toate – pui, gogoși, mo mo. Așa că vom căuta ceva semi-neoș. Din câte înțelegem noi, prin zona asta restaurantele se găsesc mai mult la etaj sau chiar pe acoperiș; parterul este rezervat magazinașelor. Găsim ceva drăguț, urcăm, ne descălțăm și ne punem la masă. Eu aleg mo mo, iar Răzvan – dal bhat.

Mo mo sunt niște colțunași cu diverse umpluturi, un fel de mâncare venit de la tibetani.  Preferații mei au fost cei cu brânză de iak, dar nu zic nu nici celor cu legume sau pui.

Dal bhat este cel mai popular fel de mâncare nepalez – un platou cu linte (dal), orez (bhat), pui curry, diverse legume și verdețuri.

Bem și bere locală – Gorkha și Everest. Aici berile se vând în sticle de 650 ml. Să îți ajungă. 🙂 Bună berea, bună și mâncarea.

Nepalezii se culcă devreme – pe la 10:00 nu îi mai găsești și cam tot se stinge. În Thamel, turiștii mai salvează situația, dar imediat ce ieși din zona cu restaurante, baruri, cafenele și localuri, tot doarme. Este foarte ciudat ca străzile pe care ziua abia poți trece, noaptea să fie atât de goale și largi. Din cauza asta ne și rătăcim, nu mai recunoaștem nimic. Ajungem într-un final la hotel unde ne așteaptă multe mesaje de la Ramesh, grijuliu să nu rămânem de capul nostru prin Nepal. Decidem să ne vedem a doua zi cu el și să ne tocmim pentru un ghid pentru Poon Hill.

Durbar Square

După cum am promis, a doua zi revenim în Durbar Square. Și acum este o forfotă continuă – se vând și se cumpără lucruri, se transportă saci cu cine-știe-ce produse, se gătește în stradă, se roagă și se rostesc incantații, se fac multe poze.. Mai trec și niște vaci… Sau câini.

Dacă seara Durbar Square se poate vizita fără să plătești, când soarele e sus pe cer trebuie să plătești o taxă de intrare de 1000 rp / persoană. Biletul include și intrarea în curtea interioară de la Nassal Chowk și e valabil pentru o zi. Deși înțeleg că te lasă să mai intri și în altă zi, dacă te adresezi frumos autorităților responsabile.

Clădirile care compun palatul regelui (căci am învățat de la Victoria și Abdul ce înseamnă durbar) sunt construite din cărămizi maronii și par bolnave. La fel ca în picturile lui Dali, sunt susținute de pari, care aduc a atele și cârje.

Cutremurul a afectat tare zona asta și, deși peste tot se văd  șantierele și semnele restaurărilor (cu ajutor de la China, SUA sau Japonia) cred că va mai dura o vreme până să fie finalizate.

Noroc cu freamătul și culorile oamenilor care nu iau în seamă crăpăturile și starea precară a clădirilor și se stau de vorbă sau dorm pe treptele turnurilor și templelor de aici.

Kasthamandap – prima construcție din Nepal.

Este o clădire din lemn, destul de dărăpănată, despre care se zice că ar fi prima construcție din Kathmandu. Orașul chiar și-ar fi luat numele de la căsuța asta. A fost construită ca loc de odihnă pentru neguțătorii care frecventau ruta comercială dintre Tibet și India.  Acum adăpostește persoanele fără adăpost și e înconjurată de diverse standuri, magazine și ateliere.

Reședința lui Kumari

Văzusem mai demult un documentar despre aceste mici zeități. Iar acum am tras cu urechea la ce spunea un ghid entuziast care însoțea un grup de englezi și care flutura o poză cu fetița în cauză.

Pe scurt, Kumari este o zeiță, reîncarnarea lui Taleju. Și este venerată ca atare – nu are voie să atingă pământul, nu are voie să iasă din palatul ei (doar de sărbători sau la anumite festivaluri), nu poate fi văzută decât de hinduși, este machiată și împodobită ca o zeiță. Deși este a hindușilor, sunt multe practici legate de zeița asta preluate de la budiști – este aleasă dintr-un clan de budiști, printr-un procedeu similar cu cel prin care este ales și Dalai Lama.

De fapt, asta văd peste tot în Nepal. O combinație între cele două religii – steaguri budiste lângă shive sau vishnuii, locul unde Buddha s-a născut într-o țară majoritar hindusă.

Kumari de acum are 3 ani și a fost învestită în funcție în septembrie 2017. Domnul ăsta ghid povestește ușor scandalizat despre faptul că ritualul de „zeificare” implică sacrificarea unor capre în fața copilei.

Se va retrage o dată cu prima menstruație (sau dacă suferă vreo sângerare mai puternică). Între timp, stă fără să meargă și fără să iasă prea des în public. Oricum, dacă o zărești pe la vreo fereastră, nu ai voie să o pozezi.

Nassal Chowk

Tot în Durbar Square am intrat și în curtea interioară de la Nassal Chowk, unde se desfășoară lucrări intense de renovare și restaurare. Tot aici sunt expuse, în spatele unui geam destul de prăfuit, două lectici. În prima, deschisă, era cărat cadavrul regelui. În a doua, închisă ca un dulap, erau cărate miresele din familia regală.

Tot aici sunt afișate și înrămate portretele regilor din Nepal. Prăfuiți și ei.

Palatul are vreo 10 curți interioare, dar putem vedea doar 3.

Swayambhu Stupa

De la Durbar Square plecăm, tot pe jos, către Swayambhu. Teoretic, trebuia să ajungem în 30 min, dar am pierdut traseul și am folosit maps-ul pe post de busolă. Am făcut vreo 45 de minute, cu pauză de înghețată, poze cu capre și găsirea unui pod pentru a traversa râul Bishmmati.

Swayambhu este un complex budist de stupe, stupișoare și The Stupa. Și maimuțe. Sunt peste tot și fură tot ce aduce a mâncare. Le-am văzut acționând strategic pentru a obține o vată de zahăr roz de la o fetiță simpatică.

Complexul ăsta este plasat la capătul unu șir lung de trepte, pe care le urci alături de maimuțicile astea. La capătul scărilor, înainte de intrare, ai și ghișeul de bilete – după ce ai urcat atât, sigur nu te mai răzgândești și achiți cei 200 de rp.

Se zice că stupa asta străveche este cel mai profund simbol al budismului din Nepal. Și că actele de venerație săvârșite aici poartă o însemnătate mai mare de 13 milioane de ori, decât cele înfăptuite prin alte părți. Sper să fie așa, căci am învârtit și eu gigantele roți de rugăciune; strălucitoare de la atâtea atingeri.

Nepalezii și Afganistanul.

Ne întoarcem tot pe jos spre Thamel, iar în drum sunt acostați cu namaste-uri și invitați să bem ceva la o terasă pe acoperiș – Nirvana Cafe. Par simpatici oamenii așa că urcăm.

Când se află că suntem din România, un domn de la masa vecină ne spune mândru că și el cunoaște niște militari români. A fost cu ei în Afganistan. Noi ne uităm surprinși – „nepalezii luptă și ei în Afganistan?” „Nu, domne’, cine a zis ceva de luptă? Noi spălam hainele. Laundry service” 🙂 Îmi place de mor de oamenii ăștia! Au mereu povești și sunt mai mult decât dispuși să vorbească.

A doua venire în Kathmandu

Ultimele două zile din Nepal le-am petrecut tot în capitală. De data asta am stat într-un alt hotel – Sun Rise Cottage, deținut de o familie de tibetani foarte primitori. Ne-am prezentat la ușă și am spus că suntem dispuși să plătim maxim 1500 rp / noapte pentru o cameră. S-a găsit ceva și pentru noi.

Pentru că am fost leneși și pentru că tibetanii prietenoși ne-au propus să ne transporte în Patan, am acceptat. Odată un oraș de sine stătător, Patan este acum parte integrantă a Khatmandu-ului. Citisem că este mai boem, mai artistic și puțin mai liniștit. Nu l-am găsit chiar așa, deși Durbar Square-ul de aici a părut mi-a plăcut mai mult. Poate și pentru că este mai puțin turistic și aglomerat, față de omologul din Khatmandu.

Durbar Square în Patan

Am mai plătit o intrare de 1500 rupii nepaleze și ni s-a părut cam mult. Clădirile de aici au fost și ele destul de afectate de cutremur și acum se aflau în plin proces de renovare.

Găsim aceeași amenajare – palatul regal în mijloc, iar împrejur diverse alte temple, doar că la o scară mai mică. Biletul include și accesul în Muzeul Patan și intrăm ca să nu zicem că nu am vizitat de toți banii. Sunt expuse aici colecții permanente de sculpturi în piatră sau lemn și sunt prezentate diverse tipuri de coloane sau arcade.

Înainte să plecăm, am asistat și la un dans, Bollywood style, prin care ni se atrăgea atenția asupra consumului de plastic tot mai ridicat din lume și asupra efectelor acestuia asupra mediului.

Gardens of the Dream

Ultima zi din Nepal o petrecem prin Gardens of the Dream. Locul asta are așa, o aură de gradină botanică, liniștită, așezată și „peisagizată”, departe de flavour-ul Thamel-ului, deși se află la o aruncătură de băț. Sir Kaisher Shamsher Rana a construit lână conacul lui această „grădină de vis”. A amenajat aici mai multe zone, specifice fiecărui anotimp, și a plantat copaci și plante astfel încât să se asigure că tot anul are din toate.

Acum era amenajată cu saltele și pături pe care poți sta la soare, găsești cișmele și robineți și muuulte veverițe. A, și un restaurant, despre care se spune că e tare bun. Dar noi nu am avut nevoie.

Am plecat din Kathmandu cu tristețea de rigoare și eșarfe tibetane oferite de proprietarul hotelului, eșarfe menite să ne poarte noroc.